Vai de soarele care indrazneste sa rasara in negura noptii si nu stie ca intunericul se razbuna.Vai de roua care continua sa cada peste focurile iadului desi stie ca orice flacara ii fura puterea.Vai de mainile care se indreapta spre cer desi stiu ca nu vor primi nimic daca nu isi indreapta privirea spre pamant.Vai de picioarele ce bat atata drum o viata fara sa gaseasca niciodata o scurtatura catre fericire.Vai de pescarusii care zboara desupra marii si nu stiu sa o faca niciodata a lor.Vai de stelele care cad neprivite de nimeni.Vai de vietile care se sting inainte de vreme.Vai de noptile care trec necuprinse de pasiune si emotie.Vai de cei care se considera fericiti dar nu stiu sa opreasca timpul in loc in favoarea lor.Vai de lacrimile care cad si nu sunt sterse de nimeni.Vai de sufletele care se leaga fara sa stie de ce.Vai de ochii care nu stiu sa vada dincolo de tangibil si de care nu se indragosteste nimeni.Vai de cuvintele venite din minte si vai de cei ce le cred.Vai de trandafirii dusi in cimitire si nu sunt daruiti persoanei iubite.Vai de cei care zbiara pret de o viata si nu sunt auziti de nimeni.Vai de sufletul care este doar un aeroport de pe care vin si pleaca emotii guvernate de teama.Vai de nisipul din clepsidre si de cel ce il priveste scurgandu-se fara sa isi manifeste iubirea cumva.Vai de luptele care se termina fara sa inceapa,fara sa fie declarat nimeni invingator.Vai de ranile care nu se inchid niciodata.Vai de cei ce se pierd in trecut desi stiu ca nu il vor mai schimba niciodata.Vai de sufletele care se frang accidental.Vai de cei care mor desi continua sa respire.Vai de cei care continua sa existe desi au murit de multa vreme.Vai de cel la care nici durerea nu indrazneste sa ajunga.Vai de cartile care sunt scrise si nu sunt citite niciodata.Vai de frunzele de toamna care se astern peste pamantul care ingropa in el atatea vise si iluzii.Vai de oamenii care isi cauta fericirea dincolo de orizont si nu stiu sa priveasca langa ei.Vai de oamenii care se pierd desi stiu calea spre fericirea eterna.Vai de noi pentru ca am lasat asta se intample.Vai de noi pentru ca nu stim sa facem din vise certitudini.Vai de noi pentru ca existam in favoarea nimanui.Vai de noi pentru ca ne dam batuti fara sa riscam.Vai de noi pentru ca am picat testul pe care credeam ca il vom trece cu ochii inchisi.Vai de noi pentru ca am crezut in imposibil,dar la prima furtuna ne-am speriat si ne-am uitat.Vai de noi pentru ca ne gandeam la perfectiune uitand de umilele defecte de care suntem plini.Vai de noi pentru ca am crezut ca stim ce este iubirea,dar cand ea insasi a vrut sa ne invete ce este,am descoperit impreuna definitia iluziei.Vai de noi pentru ca am crezut ca putem privi catre un cer comun,dar m-ai lasat cu luna atunci cand ai aflat ca o stea de pe cerul tau tocmai s-a stins.
Loviturile vieţii nu sunt numai distructive, ci şi constructive; ca loviturile ciocanului în dalta unui sculptor priceput.

Imi merg atat de prost toate incat nu ma pot preface ca sunt fericita.Uneori ma prefac si incep sa cred ca sunt cu adevărat.Ce pacat ca la final de zi se dovedeste totul a fi o iluzie.Am devenit mai sensibilă si mai vulnerabila.Am facut loc prejudecatilor in viata mea si nu ma pot impaca cu acest gand.Nu ma mai multumesc cu cate putin din tot,vreau totul pentru mine.Egoismul despre care vorbesc nici macar nu este manifestat vreodata in fata celorlalti.Nu stiu daca ma maturizez si evoluez.Sunt intr-un regres total.Unde e toata increderea in mine?Nu mai pot da vina pe varsta,pe hormoni,pe circumstante.Tot ce mi se intampla e rezultatul vointelor mele.Am asteptari atat de mari de la toti cei idn jurul meu in timp ce eu...ma tem sa ofer cuiva si cea mai mica particica din sufletul meu.Pe de alta parte,simt ca apartin unei alte lumi si ca sunt vanduta unei alte vieti.Dar cine nu are gandurile astea?Cine nu se pierde intre cer si pamant?Incerc sa ma regasesc,ma caut si nu stiu unde si cui m-am lasat.Ma vreau pe mine,imi vreau visele,prostiile,pacatele.Uneori ma simt prizoniera slabiciunilor mele,atasamentelor mele.De ce nu pot sa scap de lucrurile care stau in calea fericirii mele?Sunt sigura ca am puterea..dar imi lipseste vointa.Ce as face daca nu mi-ar fi frica?M-as depasi si probabil ca nu as mai clasifica fiecare zi a vietii mele ca fiind..banala.Nu,nu pot.Vreau sa imi iau puterea de undeva dar cum se face ca tot ce ating..se pierde?Daca ar fi sa imi pictez trairile,probabil ca as fi elemntul central dintr-un tablou abstract.De multe ori,ma surprind privind in gol si simt cum vantul se mai intereseaza de starea mea si imi flutura salbatic parul.Alteori,merg prin zapada si o las sa ma rataceasca in ea.O privesc atat de concentrata,atat de intens,incat devin una cu ea.Si ce pacat ca ma topesc la atingerea primei raze de soare ce ma invita sa ii simt caldura..dar ea nu stie ca sufletul mi-e gheata.Sunt o ciudata.Da,sunt.As vrea sa urc toate treptele posibile care duc la fericire si sa imi trudesc genunchi in cuiele ce vor incerca sa ma opreasca sa le urc.Ma simt ca o mireasa care si-a asteptat ziua nuntii o viata si a spus "nu" la altar,dezamagindu-i pe toti.Acum simt cum fug pe un camp plin cu maci,la fel de rosii ca sangele ce se varsa din fiecare coltisor al trupului meu frant in drumul lui spre nemurire,purtat pe aripile mortii sufletesti.
De ce nu ma prinde nimeni cand cad lipsita de rasuflare pe pamantul care ma cere?
As putea sa plec.sa mor,sa dispar.Nu imi e frica de mine,de aceasta trecere.Dar daca plec eu..de unde stiu ce se intampla cu cei care raman?Stiu ca nu ii ajut prea mult,nici pe departe atat de mult cat ar merita...Dar cine imi garanteaza ca din rai le mai pot simti imbratisarea,sau inimile lor batand bland in ritm cu a mea?Cred ca mai bine raman neutra in fata sentimentelor mele.La urma urmei,nici fericirea nu e o obligatie.