Ma plimb cu soarele in par si cu primavara in suflet.Trebuie sa plec sau sa raman?Imi e atat de frig…incat incep sa cred ca inima mea este un veritabil turtur de gheata.E abia primvara,ar trebui sa mai astept pana cand soarele va fi in stare sa distruga gheata ce imi tine fiinta prizoniera.Asa ca…trebuie sa plec in cautarea lui sau doar sa astept?Dar asteptarea nu este mereu un lucru bun,iar mie nu imi place sa pierd timpul,pentru ca de cele mai multe ori el ma pierde pe mine intre secundele lui chinuitoare de asteptare si confuzie.Ma plimb si incet incet,ma identific cu fiecare raza de soare si doar o privesc,desi stiu ca nu ma va incalzi niciodata.Zambesc cand vad un ghiocel,desi stiu ca mirosul lui nu ma va incanta prea curand.Imi prind zambilute in par,desi stiu ca nu ma vor ajuta niciodata sa simt ca primvara este in fiecare celula a organismului meu.Cateodata,ma asez la umbra unui copac batran,si ma intreb care dintre noi e mai nefericit.Oare el,care este inradacinat si nu se poate deplasa,sau eu,care ma pot deplasa dar niciodata acolo unde vreau?Uneori.. vantul imi raspunde ..imi invita firele de par sa danseze alaturi de el,rebele.Zambesc si le las sa danseze oricat doresc,dar apoi ma intristez.As vrea ca fiecare gram de iubire din sufletul meu sa fie purtat pe aripile vantului,si sa se imprastie prin toata lumea,sa ajute fiecare suflet,fiecare lucru sa infloreasca.Apoi,ma intind pe iarba si privesc imensitatea cerului.Mi-as dori sa fiu uneori o pasare,sa am aripi sa zbor catre locul spre care mi se indreapta visele si sa aflu secretul care le face posibile.Inchid ochii si ma regasesc in conditia mea umana.Strang pamant in pumni,uitand ca smulg astfel cateva fire nevinovate de iarba.Ma gandesc la ce am ajuns,la cum pot aduce primvara in sufletul meu si sa o pastrez acolo mereu,si ma intristez iar.Pe urma,incepe razboiul sentimentelor.Euforia ma face sa zbor cativa m deasupra pamantului,dar tristeta ma izbeste de sol brutal.Uite asa,se joaca cu mine mereu,si trebuie doar sa ma supun.As vrea macar o clipa sa zbor fara sa cad,sau macar…sa cad mai usor.Mi-am facut o rochie din toate florile de pe pamant,si port pe cap o coroana din raze de soare,si dansez.Dansez fara sa stiu de ce,pentru cine sau cum.Dansez si imi invit sentimentele sa danseze alaturi de mine,sa ne echilibram macar intr-un dans.Astfel,dansez alaturi de sperantele mele,de amintirile mele,de regretele mele,ma prind in bratele uitarii,strang la piept durerea,si iubirea ma ridica spre cer,invitandu-ma apoi sa fac o pirueta alaturi de iluzie.Alaturi de pasiune..dansez cel mai frumos vals,iar primii fiori ai iubirii ma provoaca sa dansez energic alaturi de ei.Spre final,uitarea ma cheama alaturi de ea,si imbrac o rochie din petale de trandafir rosu.Se pune usor in genunchi,imi cere mana...si i-o dau.Incepem un duet profund,in care inlantuim toate sentimentele care mi-au macinat sufletul vreodata.Ma arunca spre cer,si ma lasa sa cad.Acum dansez singura,debusolata,alaturi de primele flori de cires.M-am pierdut,dar inca stiu drumul spre casa.Acum nu mai sunt invaluita de trandafiri,port doar o haina din ghiocei.Dar nu simboliza ghiocelul inceputul primaverii?Nu era primvara cea care facea sufletul sa renasca?Atunci..de ca sa ma crispez pentru ca am pierdut un trandafir rosu plin de spini,cand am acum un ghiocel lipsit de spini si plin de farmec?
Unii oameni care sufera de multa vreme nu se mai plang deoarece s-au obisnuit cu blestemul durerii,nu pentru ca aceasta a devenit mai usoara.
