Te chem in mine

Astazi,in negura noptii si cea a inimii mele,
Te chem in mine.

Zilele trecute am ajuns intr-un castel plin de diamante si oglinzi.
Am intrat pe o usa toata din clestar,era atat de fina,de perfecta,de aspra,incat m-am taiat si picatura mea de sange ce s-a scurs din degetul meu tremurand,a colorat tacerea clantei pe care urma sa o ating.
Am pasit incetisor in prima incapere din acest palat,unde in peretii de ametist erau sculptati ingeri.Am avut o ezitare atunci cand am vrut sa il ating pe unul dintre ei,si totusi,ceva m-a intrerupt.O umbra din spatele meu mi-a dat aripi sa zbor,dar nu le-am primit,de Pamantul meu ma legau prea multe lucruri.Am devenit palida,alba,rece,fada.M-am privit in prima oglinda pe care am zarit-o.Doar buzele imi mai erau rosii.Atunci le-am atins.Ardeau.Unde ma aflam?Cand am intrebat asta,am cazut in genunchi involuntar si am vrut sa plang,dar nu aveam lacrimi.Am atins sfios oglinda si m-am privit pe mine.Cine sunt eu?Am respirat macabru,si respiratia mea a aburit geamul in care ma vedeam.Imi era frica de adevarul pe care il puteam descoperiprin mine.M-am uitat in ochii mei.Da,sunt ai mei.
Ai mei?Am inchis ochii.Si ei ardeau acum.Mi-am prins in palma dreapta suvitele castanii ale parului meu.Erau catifelate,si miroseau a fantasme.Erau ale mele.Gandul acesta mi-a dat fiori.Si suvitele mele castanii au luat foc.Apoi,mi-am mangait chipul.Era inocent si ah,era si el al meu.Atunci am lovit cu pumnul panicata in oglinda in care ma vedeam,m-am taiat din nou,dar acum sangele meu forma petale de trandafir in oglinda care ma dezvaluia pe mine mie.M-am speriat grozav de tare atunci,si mi-am luat trena rochiei de matase neagra pe care o purtam,in pumni.Alergam desculta,nauca,prin palatul ala scos din vise.Infrigurata,am coborat niste trepte care duceau..nu stiu unde.Fugeam asa de tare,asa de timid,dar nici eu nu stiu de cine.Am gasit apoi o usa mare,zidita pe margini cu superbe pietricele de cuart roz.Am deschis-o si cred ca...era cam mare pentru mine.Dincolo de ea se afla,Nemurirea.Dar cand sa pasesc spre ea..am realizat ca rochia mea se prinsese in coltul usii mult prea marete pentru o fata atat de contradictorie ca si mine.Am prins in rochia mea de matase neagra cateva scoici sidefii.Imi cam intepau pielea,asa ca m-am aplecat sa le scot,si ca prin minune,am realizat ca eram cu picioarele pe un mal.Aaah,aici este locul in care cereul atinge marea.Marea mea,daca as putea,as soarbe-o pe toata infometata si nu as lasa nimanui nici macar o particica din ea.M-am asezat pe o frunza mare de palmier,si am privit nuferii cum veneau spre mine.Parca stiau ca ii chem.Pret de un ceas,eram inconjurata de nuferi albi si roz.Apoi,eram atat de incantata de acest eveniment,incat am zambit cerului violet pe atunci.In clipa aceea,un porumbel alb s-a asezat pe umarul meu si mi-a prins in par o stea de mare minunata.Am ras asa de pronfund,asa de infantil,asa de sincer,incat am format un ecou,si la auzul lui,Nemurirea a tacut toata.Si toate pasarile acelea slobode,toate viata ce misuna si in cel mai mic graunte de nisip,a incetat sa existe.M-am ridicat pueril,mirosind toata a mare si m-am indreptat spre Usa pe care voiam sa o deschind din nou,sa ajung acasa,pe Pamantul meu,la oamenii carora le spun "te iubesc"atunci cand simt ca trebuie.Dar am gasit un pian negru si elegant in mijlocul gradinii pe care tocmai o vizitam.Am incepit sa cant,tematoare ce e drept,era tot din..clestar.si atunci,simteam ca ma eliberez,simteam ca prind aripile pe care nu voiam sa le am,simteam ca plec acolo unde nu imi doream sa plec,si totusi eram silita sa o fac.Nu cantam eu,imi canta sufletul,si cantam asa de frumos cant plangeam de fericire cand gandeam ca din mine,fata ranita de societate,iese ceva bun.Dar muzica lui m-a ruinat,era prea pura pentru negura din mine.Si atunci,am simtit cum o forta nevazuta ma impinge de pe scaunul mititel pe care ma asezasem sfiita sa nu cumva sa il deranjez...Si din gradina aceea,de pe acel scaunel dragalas,forta aceea m-a impins intr-o mare adanca.Peste mine curgeau acum amintiri,si cineva arunca peste mine cu flori,si lacrimile celor care ma priveau de sus erau acum stropi ucigasi pentru mine.Ma sufocam.Eram nimic.Si inca apa era adanca.Cat am trait in acele secunde...si ce bulgari grei de amintiri si regrete imi raneau spatele pe care l-am ostenit carand poverile vietii care ma aducea aici.si nu voiam sa plec,stiam ca mai am treaba,dar stropii celor de Sus ma adanceau si ma apropiau de Neant.Nu mai conta daca stiam sau nu sa inot,oricum doar constiinta imi putea fi salvare,si acum,tocmai ea ma parasea.Unde te duci,fiinta?Imi spuneam,dar cui ma adresam?Daca singurul "Eu"pe care il aveam..acum se pierdea?
Si din acest drum teribil de greu,am ajuns undeva...nu stiu unde.
Eram Sus.Si ma vedeam pe mine.
Pe mine si tot ce e al meu.
Zambeam,eram in parc,pe o banca si citeam prima mea carte.
Am suras,reusisem deci..
Si nu eram singura.In mine tocmai se plamadea primul meu fiu.
Fiul meu cu..Nemurirea.
Fiul ce nu s-a nascut niciodata,dar il pot in pantece de o vesnicie.
Atunci am rupt salbatic rochia neagra de matase pe care o purtam,si am ramas aproape goala,am plans strasnic in clipa aceea,voiam sa intru in mine si sa repar ce mai puteam sa repar.Si cand clipeam,plangeam asa de amagitor,incat nici pe mine nu ma convingeam.Si cum sa intru inapoi in mine?Cui sa ma rog sa imi dea aceasta putere?Mi-am frant aripile atunci,si din ele cadeau fulgi albi.Cui i le lasam?Nu-mi pasa.Eu intram in mine,in vesminte albe acum.Si atunci,in zona centrala a pieptului meu s-a produs o lumina care m-a ucis asa de ciudat,inca m-a readus la viata.Si din mine,iesea sufletul meu.Asa de jalnica era aceasta durere,si asa de mult ma orbea lumina ei combinata cu negura,ca am incercat sa-mi prind sufletul in palme si sa il aduc in mine,dar ardea,si palmele mele erau reci,erau ale mele.Am murit o noapte si o zi atunci.Si peste mine treceau oameni,parul meu era casa randunelelor acum,si buzele mele erau atinse doar de razele unui soare deja apus..Si ochii mei atat de pretiosi,ochii mei care vedeau visele devenind realitate,erau acum inchisi...
Nu stiu cum,sau de ce,sau cine sau cand..a readus in mine Sinele,dar a facut-o.
Si apoi,m-am trezit in patul din camera mea,fara rani,fara clestar,fara petale din florile dragostei...eram in Mine.Puteam sa-mi incep misiunea.Era o noua zi,o noua sansa,am zambit si am intrebat retoric Cerul.."Si eu,a cui eroina sunt?",si am plans,de multumire,ca sunt pe Pamatul meu,unde pot spune "te iubesc"pe limba mea,si de unde nu plec..pana nu sunt gata.

Daruire.

Si uite ca astazi,in teatrul Universului se mai stinge o flacara,si uite ca azi,un tren al vietii cuiva a deraiat.Uite ca azi,mii de suflete inaugureaza lumea asta teatrala,azi,in birourile maternitatilor se elibereaza mii de certificate de nastere,si chiar mai multe certificate de deces sunt inmanate rudelor persoanelor care astazi sunt doar amintiri.Cu ce pasi sa ma indrept eu spre viata,cand inchid ochii si cad la prima gropa din drumul pe care il evit de cand ma stiu?Cum sa am credinta ca pot sa fiu una cu lumina,cand plec capul si negura pune stapanire pe chipul meu candva inocent si gazda a zambetelor incarcate cu iubire,incocenta si dor?
Cum sa sper ca in viata mea va aparea cineva cu care sa impart tot ceea ce am,cand imi e frica sa aprind in palmele mele in care acum un an se topeau amintiri si fulgi de nea,fericirea?Cum sa imi deschid ochii si dintr-o privire sa inghit marea,cand stiu ca undeva departe,marea se intalneste cu cerul de care ma tem?Cum sa zambesc din tot sufletul,cand stiu ca acest zambet va curma vieti?Cine imi da oare puterea sa sper la un maine,cand un azi bulversat,comun,banal si tragic in acealsi timp imi fura visele?Si ce vise?Visele sunt pretexte pentru dorintele neimplinite.Ce pot sa mai cer de la viata daca tot ce primesc este compromis,consumat,si furat cu lacomie inapoi?Pnetru ce sa privesc nostalgic frunzele vestejite de toamna,cand mai toamna e in sufletul meu?Cum sa mint ca pe strada mea rasare soarele si e vara,cand draperiile sunt trase si peste tot e iarna?Cine imi da puterea sa ma prefac ca sunt fericita si sa lupt cu mine,ca sa rezist in fata altora?Cine imi da speranta ca exista mereu o luminita la capatul tunelului?Cine imi da certitudinea ca sunt exact ce trebuie sa fiu?Cum sa stiu ce e bun la mine,si ce nu,atata timp cat eu insami nu stiu cine sunt?Si cum sa ma descopar,sa ma inchid in mine,sa deschid ceva ce doar in alta viata imi va fi permis?Si cine a pus stapanire pe sufletul meu sa fie ispitit de cate ori vrea el,sa cada de si mai multe ori,dar totusi..glorios,sa se inalte din noroiul in care a fost zamislit?De ce ma asemuiesc cu totii unui mister,de ce?Doar pentru ca niciodata nu stiu ce inseamna Eu,cu adevarat si ma jenez de mine atunci cand mint,doar pentru ca nu cred in mine suficient de mult ca sa indraznesc sa fiu ce trebuie sa fiu?De unde sa incep lupta cu mine,si daca e inceputa,cum sa imi dau seama?De ce sunt invaluita toata in voaluri de matase transparenta care cad unul cate unul,cand mai urc o treapta pe scarile vietii care mi-a fost data?De ce in ochii mei se citeste mereu ceea ce simt,de ce nu am puterea sa maschez asta?De ce ridic mana spre cer si nu pot sa imi prind stelele in par,ca sa fiu pentru o secunda care sa dureze vesnic,neom?De ce nu pot sa rup din mine tot ce ma trage inapoi,sa pot sa rascumpar atatea zambete furate amagitor,si sa zambesc din toata fiinta?Si cum sunt eu puternica..daca nici pe mine nu ma inving?Sunt eu vis?Nu cred,imi strang pumnii si simt ca exist,dar oare noaptea,noaptea,spre ce meleaguri noi pleaca sufletele meu?Oare plec si eu cu el?Si daca..intr-o zi nu ma mai intorc?Imi va parea rau pentru un joc pe care l-am lasat nefinalizat,neretusat,sa plec invinsa?Imi e frica sa pierd,nu accept sa pierd,si stiti ce?Cel mai frica imi este sa nu ma pierd pe MINE,asa,androginala cum sunt..exist,cum,nu stiu,ce sunt?nici asta nu stiu..si totusi..daca ma hotarasc intr-o zi sa plec atat de departe incat urmele lasate de mine,sa nu insemne nimic?Sa raman eu doar o amintire?Nu,iluzie este cuvantul.

Plictiseala.

Si poate ca noaptea mea e ziua altora.
Si poate ca lacrimile mele reprezinta zambetele altora.

Stateam si intamplator,am dat peste un teelfon care avea fus orar,si am vazut acre este diferenta de timp dintre Romania si alte tari.
In unele dintre ele,cand ziua noastra abia incepe,undeva se termina.
Cand noaptea pune stapanire pe noi,ea dispare din alt loc.

M-am gandit si am facut conexiunea..si m-am gandit ca asa este si cu vietile noastre,cu emotiile noastre.Totul are un inceput..si un sfarsit.Si privind in profunzime situatia,nimeni nu intelege asta.Nu suntem obisnuiti,nu acceptam,nu reusim ca sa conformam situatiilor in care pierdem mai mult de cat de asteptam.Uneori,ne auto-invinovatim pentru ca suntem incapabili sa atingem un anumit nivel maxim din ceva,din orice.Dar.."Cum sa inaintezi spre lucruri mari cand nu le cunosti intai pe cele mici?".Poate ca e un inceput pentru toate,poate ca uneori cadem doar ca sa ne ridicam,poate ca pierderile noastre reprezinta castigurile altora.Nu stiu ce pot sa subliniez din tot ce zic,nu stiu ce vreau sa zic,vreau doar sa ies din rutina mea obsedanta,vreau doar sa fug si sa traiesc ceva nou,dar unde sa fug cand necunoscutul imi da fiori?
Azi,Madalina,o prietena,s-a uitat la mine din anumite motive si mi-a zis impunator"Cristina mama,uneori trebuie sa si risti."Dar nu pot,imi e frica sa risc,imi e frica sa indraznesc sa vreau mai mult decat am deja,si poate ca sunt un specimen ciudat,poate ca nu ma stie nimeni in totalitatea,sunt convinsa de asta,nici eu nu ma stiu.Poate e adolescenta,poate sunt eu.Am tot observat cum crizele de adolscenta isi pun amprenta peste fiecare dintre noi,si as prefera sa nu dau exemple.Dar eu?Adolscenta mea?Fanteziile mele,unde sunt?Visele mele mai exista?Cresc sau mi-am pierdut increderea in tot?Nu mai pot acorda nimanui o atentie speciala,acum am mai mult decat pot sa car.Ma schimb si o simt mai urat decat mi-am imaginat vreodata.Am atatea de zis si nici nu stiu de unde sa incep,cu ce,cand si cum.Adolescenta..vise,remuscari,fantezii,dor,emotii,ai totul sau nimic.