Imi merg atat de prost toate incat nu ma pot preface ca sunt fericita.Uneori ma prefac si incep sa cred ca sunt cu adevărat.Ce pacat ca la final de zi se dovedeste totul a fi o iluzie.Am devenit mai sensibilă si mai vulnerabila.Am facut loc prejudecatilor in viata mea si nu ma pot impaca cu acest gand.Nu ma mai multumesc cu cate putin din tot,vreau totul pentru mine.Egoismul despre care vorbesc nici macar nu este manifestat vreodata in fata celorlalti.Nu stiu daca ma maturizez si evoluez.Sunt intr-un regres total.Unde e toata increderea in mine?Nu mai pot da vina pe varsta,pe hormoni,pe circumstante.Tot ce mi se intampla e rezultatul vointelor mele.Am asteptari atat de mari de la toti cei idn jurul meu in timp ce eu...ma tem sa ofer cuiva si cea mai mica particica din sufletul meu.Pe de alta parte,simt ca apartin unei alte lumi si ca sunt vanduta unei alte vieti.Dar cine nu are gandurile astea?Cine nu se pierde intre cer si pamant?Incerc sa ma regasesc,ma caut si nu stiu unde si cui m-am lasat.Ma vreau pe mine,imi vreau visele,prostiile,pacatele.Uneori ma simt prizoniera slabiciunilor mele,atasamentelor mele.De ce nu pot sa scap de lucrurile care stau in calea fericirii mele?Sunt sigura ca am puterea..dar imi lipseste vointa.Ce as face daca nu mi-ar fi frica?M-as depasi si probabil ca nu as mai clasifica fiecare zi a vietii mele ca fiind..banala.Nu,nu pot.Vreau sa imi iau puterea de undeva dar cum se face ca tot ce ating..se pierde?Daca ar fi sa imi pictez trairile,probabil ca as fi elemntul central dintr-un tablou abstract.De multe ori,ma surprind privind in gol si simt cum vantul se mai intereseaza de starea mea si imi flutura salbatic parul.Alteori,merg prin zapada si o las sa ma rataceasca in ea.O privesc atat de concentrata,atat de intens,incat devin una cu ea.Si ce pacat ca ma topesc la atingerea primei raze de soare ce ma invita sa ii simt caldura..dar ea nu stie ca sufletul mi-e gheata.Sunt o ciudata.Da,sunt.As vrea sa urc toate treptele posibile care duc la fericire si sa imi trudesc genunchi in cuiele ce vor incerca sa ma opreasca sa le urc.Ma simt ca o mireasa care si-a asteptat ziua nuntii o viata si a spus "nu" la altar,dezamagindu-i pe toti.Acum simt cum fug pe un camp plin cu maci,la fel de rosii ca sangele ce se varsa din fiecare coltisor al trupului meu frant in drumul lui spre nemurire,purtat pe aripile mortii sufletesti.
De ce nu ma prinde nimeni cand cad lipsita de rasuflare pe pamantul care ma cere?
As putea sa plec.sa mor,sa dispar.Nu imi e frica de mine,de aceasta trecere.Dar daca plec eu..de unde stiu ce se intampla cu cei care raman?Stiu ca nu ii ajut prea mult,nici pe departe atat de mult cat ar merita...Dar cine imi garanteaza ca din rai le mai pot simti imbratisarea,sau inimile lor batand bland in ritm cu a mea?Cred ca mai bine raman neutra in fata sentimentelor mele.La urma urmei,nici fericirea nu e o obligatie.