Nu am mai vorbit cu mine de ceva vreme.M-am ignorat si nu inteleg cui ma justific aici.mi-a fost bine si in regula,dar apoi au intervenit din nou lucrurile care m-au marcat,mi s-a facut frica si am refuzat sa nu imi mai fie.Sper sa treaca,nu vreau sa exprim nimic.Scriu aici doar ca sa simt ca eu comunic cu mine.M-am rugat pentru vindecarea mea si se pare ca ia diferite forme ca sa imi faca bine.Ma simt mai apropiata de prietenii mei,fac din nou lucruri nebunesti si cretine,ceea ce ma anestiziaza temporal.Ma simt prost atunci cand lumea vede poze vechi cu mine si ma intreaba de ce am ajuns sa fiu asa de palida,de ce m-am tuns,de ce am cearcane..Ma pricep la mintit totusi, dar nu ma simt fericita sa o fac.Da,chiar mi-am taiat parul(this is only for my one and only andra who didn't belive me).Uneori nu stiu ce sa imi mai raspund eu mie,de ce nu imi trece,si mai exact..ce nu imi trece?Ma cert si imi spun ca am o singura viata de trait si dupa ce am vazut o chestie foarte draguta,imi amintesc ca viata este ca un tren.Stii cand te urci in el,se urca langa tine oameni minunati si la un moment dat,coboara si te lasa acolo.Pe parcurs,tu te impingi in vagonul urmator si incerci sa iti cauti colegii de tren grabit insa desi ei sunt acolo,locul de langa ei este ocupat.Se mai intampla ca unii sa nu se mai intoarca niciodata sau se intampla ca tu sa cobori din tren si sa te trezesti intr-o noua gara alaturi de toti cei pe care i-ai pierdut,sa ii vezi cu bagaje noi si multe la care si tu ai contribuit si atunci sa realizezi ca zbuciumul tau a meritat.
Nu,acesta nu este o postare despre dor,si nici macar despre durere.
Nu,nu este adresata nimanui si mi-as dori sa reprezinte inceputul sfarsitului durerii mele.Mi-as dori sa fie ultimul tratat de slabiciune pe care il scriu in speranta ca eu,cristina,ma vindec.